Coreea, ţara unde şcoala face preţul casei

Nuanţe culinare

În Coreea a mânca este o artă, un ritual şi un specatacol, atunci când este vorba despre o masă tradiţională.

În primul rând trebuie să te aşezi pe podea, la o masă joasă, ca o invitaţie la puţină modestie, în plus, asta creează familiaritate între comeseni.

Când primele feluri sunt aşezate pe masă, eşti copleşit de o armonie de culori şi nuanţe, totul arată aşa de proaspăt şi de apetisant în vasele de lut ars ori porţelan fin, alături de betigaşe delicate de orez.

Apoi eşti frapat de felul în care este servită mâncarea, fie că eşti la un restaurant tradiţional ori în vizită la o familie coreeană: umbre se mişcă în jurul mesei şi aşează pe nesimţite bolurile cu mâncare, ţinute cu delicateţe în palme, de parcă ar fi cele mai preţioase comori, gesturile sunt reţinute parcă pentru a nu izgoni misterele care se înşiră pe masă.

Te uiţi la toate cele de pe masă şi arată aşa de proaspete, în porţii mici, că ai impresia că vin aşa direct din natură, că sunt uşor de pregătit, dar afli că în spate sunt ore lungi de gătit, eforturi laborioase.

Cam aşa e totul în Coreea, ai impresia că lucrurile se fac firesc, uşor, când de fapt, în spatele celui mai mărut lucru sunt planuri bine puse la punct şi o muncă susţinută, fie că e vorba de mâncare sau de noi descoperiri tehnologice.

La masă, după primul impact vizual, vine momentul cel mare în care guşti din primele feluri: o explozie de gusturi, de arome, de iute şi acrişor, dulce şi sărat.

Cum spun coreenii: “fiecare masă trebuie să cuprindă cele patru elemente, foc, pământ, aer, apă”. Aromele se armonizează perfect, ce este iute nu acoperă restul, nu găseşti nici o aromă egoistă să le acopere pe celelalte, lucrează toate împreună într-o poveste a gusturilor.

Mâncare de teatru

Nanta este un fenomen. Pornit din Coreea a facut senzaţie în toată lumea. Nanta însemnă de fapt “gătit”.

Este o nouă formă de spectacol inspirată de arta de a găti coreeană şi de vechile ritmuri tradiţionale.

Un critic de artă corean îmi explică: “Nanta poate fi considerat cel mai bun produs coreean modern în materie de spectacol, în general, poveştile sunt simple, mai ales că artiştii nu au la dispoziţie decât gesturile ca să pună sub ochii spectatorilor întâmplări hazlii şi mini-dezastre care se pot întâmpla într-o bucătărie”.

Ei marchează ritmul, care poate deveni extrem de rapid, prin bătăi în mese de lemn cu tot felul de instrumente de bucătărie, cuţite, satâre, oale, beţigaşe pentru mâncat orez, castroane şi chiar legume sau fructe aruncate şi tăiate în aer cu mişcări uimitoare.

Atmosfera la spectacolele nanta devine rapid incendiară. Show-urile au avut un suces uriaş în străinătate pentru că nu e nevoie de cuvinte, ritmul este universal şi poveştile uşor de înţeles pentru oricine indiferent de limba pe care o vorbeşte sau cultura din care provine.

Nanta combină în ceva nou toate sursele de inspiraţie vechi de la muzica tradiţională coreeană la cântecele la tobe ori instrumente cu coarde sau mişcările din dansul cu măşti.

Una dintre sursele de inspiraţie pentru nanta este Samulnori, care, presupune utilizarea a 4 instrumente tradiţionale, cu coarde şi tobe, pentru a cere zeilor să aducă noroc.

Poate că pare usor sa baţi în masă cu un cuţit, dar repetiţiile sunt lungi şi istovitoare, fiecare gest trebuie să fie executat perfect, mai ales că atunci când te mişti şi dansezi rapid cu obiecte ascuţite în mâini, poţi ajunge foarte uşor la spital sau cu vreun deget lipsă.

Măşti coreene

Dansul cu măşti – Hahoe Pyolshin-Gut Tal-nori este foarte popular în Coreea. Vechi de mii de ani, este încă gustat chiar şi de tinerii dependenţi de cultura pop de astăzi.

La început erau 14 tipuri de măşti dar 3 dintre ele s-au pierdut în timp, restul sunt acum considerate comori naţionale.

Trăsăturile măştilor sunt îngroşate, în expresii fie de bucurie ori jovialitate fie schimonosite de ură ori spaimă. Expresiile se schimbă prin mişcări ale mandibulei care este mobilă.

Fiecare mască desemnează un personaj anume: prostul, sclavul încăpăţânat şi nechibzuit, divinitatea locală Kakshi, care îşi ţine buzele strâns ca să nu îşi dezvăluie tristeţea, Chuji – leul, măcelarul temperamental şi criminal, Halmi – văduva săracă şi bătrână, Chumg – călugărul budist călător şi iubitor de plăceri lumeşti, Yangban – aristocratul blând cu fire nobilă, Sonbi – învăţatul neadaptat la societate şi Pune – femeia frumoasă care flirtează.

Fiecare mască vine cu un anumit tip de paşi, care spune mai multe despre caracterul personajului.

Diavolii roşii

Stadioanele se inroşesc, mulţimea cântă. Nu, nu e vorba de manifestări comuniste în stil asiatic, e vorba despre Red Devils – Diavolii rosii.

Aşa se numesc suporterii echipei naţionale a Coreei de Sud. E o armată de sute de mii de oameni îmbrăcaţi în tricouri rosii, o armată, perfect organizată, cu precizia unui ceas, care strigă într-un glas numele ţării şi sloganul “mândria Asiei”.

În timpul Cupei Mondiale, toată lumea în Coreea purta, chiar şi la serviciu, un tricou roşu pe care scria “să fii un diavol roşu”. Până şi fostul presedinte Kim Dae Jung, când era încă în funcţie, a fost membru al clubului de suporteri ai echipei naţionale.

Loialitatea diavolilor roşii pentru echipa naţională este atât de profundă încât izbucnesc în urale chiar şi când vreun jucator coreean aruncă mingea aiurea în out.

Diavolii roşii nu sunt ca orice fel de suporteri, ei au un anumit gen de organizare şi chiar o filosofie de acţiune. “ “Este vorba despre o combinaţie de principii protestante, confucianiste şi un strop de budism, da, nu râdeţi, sunt cele 3 mari religii din Coreea pe lângă catolicism; întâi munceşti până la epuizare, te organizezi, nu laşi nimic să te doboare, apoi aplici ideile protestante, adică, odată problema organizarii rezolvată, când maşinăria merge ca unsă, iţi manifeşti individualitatea şi orginialitatea, dar asta după ce ai făcut corp comun cu ceilalţi, totul pentru victorie, coreenii nu pot concepe altceva” îmi explică un suporter coreean.

Diavolii roşii vin la meciuri nu cu bâte, pocnitori sau brichete ci cu instrumente tradiţionale, mai ales cu tobele coreene numite “buk”. Zgomotul este asurzitor. Şi pe post de încurajări pentru echipă, suporterii coreeni cântă pe stadion cântece traditionale, populare ca faimosul Arirang.

Emblema suporterilor coreeni este un cap de dragon roşu, fioros iar diavolii roşii, probabil au ales numele ăsta ca să sperie echipele adverse şi pe suporterii lor, dar diavolii coreeni sunt mai degrabă îngeri.

Ei nu înjură pe stadioane, plictisitor nu? Politeţea este atât de adânc înrădăcinată în mentalitatea coreeană, încât suporterii chiar şi atunci când huiduie echipa adversă, o fac doar cu jumătate de gură.

Excepţia apare în meciurile cu Japonia, care a ţinut Coreea sub ocupaţie, dar pâna şi atunci strigătele coreenilor sunt mai degrabă patriotice şi cu tentă naţionalistă decât jignitoare.

Economia cunoaşterii

“Knowledge economy” este conceptul şi secretul din spatele progresului economic rapid din Coreea de Sud.

Primul domeniu în care s-a investit în Coreea a fost educaţia care sub numele de “dezvoltarea resurselor umane” a devenit prioritatea numarul unu a ţării. S-au facut investiţii masive nu doar în şcoli şi universităţi dar până şi în grădiniţe.

Cartierele cu şcoli considerate foarte bune au şi cel mai ridicat preţ al apartamentelor pentru că părinţii vor să îşi vadă copii la cele mai performante şcoli.

În Coreea, cursa pentru a obţine o cât mai bună educaţie este numită “febra educatiei” şi a facut chiar ca statul să fie criticat pe motiv că a ajuns să trateze stundenţii nu ca pe nişte fiinţe umane ci ca pe nişte resurse ca oricare altele iar educaţia a devenit un domeniu similar cu industria.

De altfel cei mai mulţi dintre coreenii cu studii superioare ajung să lucreze în comerţ sau industrie.

Directorul Asociatiei Producatorilor Coreeni, Tae Nyen Kim, spune că educaţia în Coreea este extrem de aplicată, nu se insistă pe teorie şi cantitate ci pe practică, deci e în avantajul industriilor de exemplu: “ Calitatea şi nivelul de educaţie al mâinii de lucru în Coreea sunt foarte ridicate, peste alte tări, încă din interiorul familiei, din copilarie, coreenii sunt învăţaţi să fie competitivi, alfabetizarea este de aproape 100% iar 86% dintre absolvenţii de liceu ajung la facultate; în Coreea, investiţia în educaţie este baza economiei, noi simţim asta în industria auto”.

În prezent, accentul este pus pe aşa numita “carieră globală”, universitatile sunt in pas cu tot ce este nou în lume şi adapteaza imediat curricula. De exemplu, cum guvernul de la Seul a stabilit ca prioritate protecţia mediului, ministerul educaţiei şi cel al mediului au adaptat imediat programa.

“Ministerul educaţiei şi cel al mediului au făcut împreună manuale şcolare speciale iar în universităţi au fost create catedre specifice, ca să putem avea în viitor, specialişti în protectia mediului” explica Joo Beom Sik de la comisia prezidenţială pentru dezvoltare ecologică.

Pentru că toata lumea în Coreea doreşte o educaţie superioară, învăţământul superior a devenit foarte scump, aşa că începând de anul acesta guvernul are un program de împrumuturi pentru studenţi cu dobânzi foarte mici, inclusiv pentru studii în străinătate.

O studentă coreană spune că în general, după universitate, tinerii merg în străinătate: “Studenţii merg in SUA pentru studiul limbii engleze, masterate si doctorate, mai ales daca e vorba de stiinţă sau afaceri, dar nu există aşa numitul “exod de creiere”, întotdeauna se întorc, pentru că aici iî aşteapta slujbe foarte bune dacă au studii avansate şi pregatire în străinătate”.

În aceasta primăvară, la Seul a avut loc un târg de universităţi europene, pentru ca UE încearcă să atragă studenţi coreeni şi în Europa.

Potrivit delegaţiei Comisiei Europene la Seul, la acest târg numit “Studiază şi fă cercetare în Europa” au fost prezente universităţi din toate statele membre mai puţin România.