Despre Monarhie (5)


Portretul unei evreice periculoase. Elena Lupescu-Grunberg era, la data când l-a sedus pe Carol, soţia celui mai bun prieten al acestuia şi fost camarad de arme în timpul primului război mondial. Inteligentă, ea ridica veniturile familiei prin organizarea de partide de poker în propria-i casă, invitând tinerii ofiţeri, mulţi atraşi de frumuseţea şi vioiciunea ei.
Talentul Elenei la jocul de cărţi era ieşit din comun. “Lucru rar la femei, era o jucătoare ce nu trăda, nici prin tremurul mâinii, nici prin vreo schimbare pe chip, dacă îi mergea bine sau nu la joc. Era renumită printre ofiţeri ca jucătoare de poker şi, din acelaşi motiv, detestată de soţiile lor. Se spunea, nu fără oarecare motiv, că generoasa ospitalitate a casei, imposibil de susţinut prin solda şi modestele venituri ale căpitanului Tâmpeanu, se datora câştigurilor ei la cărţi. Nu o dată, musafirii îşi plăteau regeşte mesele printr-o extracţie fără dureri, la poker, a banilor din buzunarele lor… Urmărind jocul cu ochii mari, verzi-cenuşii, cu chipul neted asemenea porţelanului fin, nu avea niciodată aerul jucătorului fără scrupule…” (Barbara Cartland, Viaţa scandaloasă a regelui Carol)
În contextul acestui mercantilism specific rasei, pentru evreica din Iaşi, principele Carol reprezenta în primul rând o partidă cu o imensă miză financiară. Cât timp s-au aflat în exil, după renunţarea la tron de către Carol, alocaţiile băneşti din ţară veneau doar sporadic, ceea ce o deranja pe Elena, învăţată deja să afişeze un lux orbitor. Din acest motiv ea, se certa adesea cu el, iar vecinii începură să povestească, nu fără temei, despre strigătele şi ţipetele isterice pe care le auzeau noaptea. Principalul subiect de reproş al Elenei era că caracterul slab al lui Carol, care nu acţiona eficient pentru a recupera tronul României:
– Fii bărbat! insista ea, ameninţându-l permanent că îl va părăsi.
La un moment dat, când în Anglia Scotland Yard-ul le-a dat peste cap planul de trimitere a două avioane cu manifeste în România, Elena Grunberg s-a înfuriat peste măsură pe Carol, pe care îl acuza de slăbiciune, spunându-i:
– Pe tine te-au expulzat englezii, nu pe mine! Realitatea era alta. Chiar ea era cauza problemelor lui Carol, motivul pentru care pierduse şi tronul, motivul pentru care nu era susţinut să îl recâştige. Cel mai mare gazetar al ţării, după regretatul Mihai Eminescu, influentul Pamfil Şeicaru, l-a vizitat pe Carol la Paris pentru a discuta o eventuală viitoare campaniei de presă în favoarea întoarcerii lui la tron, dar l-a prevenit că are puţine şanse dacă nu renunţă la legătura cu Elena Grunberg. Carol a protestat furibund, arătând că Elena era la fel de bună ca orice altă femeie.
– Sire, dintr-o zdreanţă murdară nu se poate face steag, i-a răspuns Şeicaru.
În acel moment, Elena Grunberg, care conform obiceiului asculta din spatele unei uşi, a năvălit în cameră, spunându-i ziaristului că România nu o merită pe ea şi l-a dat afară.
În cele din urmă, când Carol reuşeşte să se întoarcă în ţară şi să reia tronul, Elena Lupescu-Grunberg era singura persoană căreia Carol îi permitea să-l influenţeze în ceea ce privea conducerea ţării, din care motiv regina mamă Maria, a fost uşor îndepărtată, iar regina Elena, mama prinţului Mihai, alungată din ţară.
Un episod exemplar pentru ce putere avea Elena Grunberg, a fost cruzimea persecuţiei prinţului Cantacuzino. Membru al uneia din cele mai vechi şi mai mari familii nobiliare române, acesta îşi pierduse cea mai mare parte a averii prin aşa-zisa reforma agrară. La un moment dat el a fost trimis în judecată sub acuzaţia de complot împotriva vieţii Elenei Grunberg. în instanţă el a declarat însă că a fost amantul Elenei, iar aceasta l-a înşelat şi, ca om de onoare, a vrut să se răzbune. “Spectatorii de la tribunal, la fel ca şi juraţii, erau încântaţi de această ingenioasă apărare. Unii chiar crezură povestea… Chiar şi aşa era de admirat modul abil în care prinţul întorsese jocul împotriva regelui. Juraţii dădură verdictul “nevinovat”… Puţin după aceea, prinţul muri într-un misterios accident de maşină, iar Carol o ţinu pe bătrâna mamă a acestuia, prinţesa Alexandra, prizonieră la domiciliu. În ciuda protestelor oficiale făcute în scris de regina Maria, prietenă apropiată a bătrânei, ferestrele acesteia au fost zăbrelite, apa întreruptă şi nici unui avocat nu i se permise s-o vadă”. (op. citat.)
Una din primele perocupări ale evreicei a fost aceea de a se înavuţi pe sine şi pe cei de un neam cu ea. Aproape nimeni nu ştia că Naham Grunberg, tatăl Elenei, locuia la Bucureşti şi că devenise extrem de bogat, profitând de pe urma afacerilor ce i se prezentau datorită fiicei lui. În casa acestuia se aranjau cele mai secrete afaceri politice. Elena, împreună cu Carol, comandase şi folosea o serie de tuneluri subterane prin care se deplasau la şi de la Palat la casa Elenei sau a tatălui ei, ori la casa regelui. Evreul Grunberg aducea clientela cu bani din lumea evreiască pentru afaceri pe seama bugetului statului, care astfel umpleau buzunarele Elenei.
Cea mai sinistră şi cinică figură din anturajului evreicei şi al regelui era însă un apropiat al acesteia, propulsat brusc ca şef al Palatului. Cu origine cosmopolită ca şi ea, Ernest Urdăreanu avea un important filon de sânge evreiesc în ascendenţa sa, adică era un “jidan”, cum îi numeau românii pe evreii proveniţi din căsătorii mixte. Era industriaş, bancher şi director al unui mare număr de companii ale căror interese acopereau practic toată viaţa comercială a ţării. La vremea când Elena Grunberg l-a racolat pentru a-i servi scopurile de rapidă înbogăţire, el avea 35 de ani. Era mic de statură, brunet, şi se îmbrăca îngrozitor. Chipul, dat cu ruj şi pudrat, spunea multe despre starea lui mentală. A reuşit să atragă asupra lui mai multă duşmănie populară decât regele şi amanta sa evreică. Era foarte viclean şi lipsit de scrupule, ceea ce îl scutea de luxul de a mai fi şi inteligent. Ca şi pe acoliţii săi, îl interesa îndeosebi prezentul, să poată fura cât mai mult, motiv pentru care românii îl porecliseră “Murdăreanu”.
La cererea Elenei, Carol l-a numit mai întâi pe acest Urdăreanu secretar şi aghiotant personal, apoi şef al Palatului. El a preluat funcţia Elenei Grunberg de a-i dijmui pe toţi cei care aveau audienţă la rege şi care altminteri nu puteau trece. Mita preferată erau banii. “Pe bună dreptate – scria un comentator britanic – se spune că aurul strălucitor al coroanei României este atât de pătat şi şters încât abia dacă se mai vede. Că frumoasele mâini albe ale Elenei Lupescu [Grunberg] ţin în ele viaţa şi moartea, iar ghearele lacome şi apucătoare ale lui Urdăreanu ţin destinul ţării, încet dar sigur, Carol alunecă spre dezastru, trăgându-şi după el regatul.”
Datorită lăcomiei ei tot mai mari, Elena Grunberg ajunsese să coste România o enormă sumă de bani, numai pentru întreţinere. Primea anual din partea regelui echivalentul a 12.000 de lire sterline, doar pentru toalete, iar bijuteriile primite erau asigurate pentru 50.000 de lire sterline. “Evident, era femeia cea mai elegantă din România – scria Barbara Cartland -, dacă nu chiar din întreaga Europă a acelei vremi. Cu un gust înnăscut şi cu talentul de a se pune cât mai mult în valoare, nu se îmbrăca decât în negru. Majoritatea toaletelor ei erau de la Chanel. Discuta zilnic cu croitorii, cu modistele şi cu corsetierele ei de la Paris”.
Elena Lupescu-Grunberg ajunsese adevărata putere din spatele tronului. A montat o centrală telefonică proprie pentru interceptarea convorbirilor telefonice, iar şeful Poştei i se subordona direct, pentru a-i raporta rezultatele violării corespondenţei. Cu ajutorul lui Malaxa, evreica trimitea în conturi din străinătate, în Elveţia şi unele state din America Latină, banii extorcaţi de ea şi de rege.
În iarna anului 1934, Carol al II-Iea a dat petrecere particulară la Palat, avându-o alături de sine pe amanta sa. Doi dintre invitaţi erau şi generalul Ion Antonescu, împreună cu soţia sa. “Doamna Antonescu făcea parte din vechea aristocraţie românească – relata B.C., familia ei fiind cunoscută pentru antisemitismul ei. Văzând-o pe Elena Lupescu [Grunberg], ea se plânse cu glas tare soţului ei de insulta ce i se adusese prin invitarea la aceeaşi masă cu o evreică, îşi ceru haina, iar soţul ei nu mai putu face altceva decât s-a ducă acasă.” În altă variantă soţia generalul Antonescu a protestat că a fost invitată la Palat de către o stricată ce a destrămat familia regală.
A doua zi, generalul Antonescu, pe atunci şef al Statului Major la armatei române, s-a trezit demis din funcţie şi trimis la o garnizoană de pe graniţă. A fost pe loc înlocuit cu un evreu pe nume Samsonovici, prieten de al Elenei Grunberg din vremea petrecută la Iaşi.
Sub presiunea rezultatelor alegerilor, opţiunea populaţiei româneşti din perioada interbelică mergând înspre naţionalismul făţiş, Carol al II-Iea l-a numit prim-ministru pe liderul Partidului Naţional Creştin, poetul Octavian Goga, ca o variantă preferabilă la o guvernare legionară. Totuşi acest episod a dus la ruptura de Elena Grunberg, care a plecat la Paris, neacceptând sub nici un motiv o guvernare a “antisemitului” şi “demagogului megaloman” Goga, care afirmase că dacă din România ar dispărea măcar o jumătate de milion de evrei, aceasta ar reveni la prosperitate. Una dintre primele măsuri luate de Octavian Goga a fost aceea de readucere în fruntea Ministerului de Război a generalului Antonescu.
Însă, cedând propunerilor şi pregătirilor cercurilor evreieşti şi masonice, într-o seară târziu, Carol îl chemă la Palat pe primul său ministru Goga şi îl anunţă că, începând de la miezul nopţii, încetează să mai fie premier, guvernul fiind demis. Goga tocmai promovase o legislaţie care îi scotea pe evrei din numeroase profesii şi profesii.
Goga stătu câteva clipe încremenit, până a înţeles ce se întâmplase, după care revoltat i-a întors spatele regelui şi a plecat strigând:
– Israel a triumfat!
De a doua zi, printr-un discurs radiodifuzat, Carol şi-a instituit dictatura personală asupra ţării şi a scos în afara legii “Garda de Fier” (Legiunea Arhanghelului Mihail). În 36 de ore, Elena Grunberg a fost din nou lângă Carol, venind într-un suflet de la Paris.
Au urmat doi ani de virulentă opoziţie populară la regimul Carol II-Grunberg-Urdăreanu, ce au culminat cu declanşarea războiului mondial şi cu ultimatumul privind cedarea Basarabiei şi a Transilvaniei. Carol II era practic rupt de armata română şi de clasa politică când a decis cedarea Basarabiei ruşilor, fără luptă. Cu toate acestea, generalul Ion Antonescu a încercat să discute cu regele pentru a salva situaţia.
În chiar ziua în care Carol II a întrunit Consiliul de Coroană, 28 iunie 1940 (avându-l în dreapta sa pe Urdăreanu) şi a decis cedarea Basarabiei către sovietici, după plecarea membrilor Consiliului Urdăreanu a intrat şi a anuţat că generalul Antonescu cere o audienţă. Elena Grunberg, care se afla la rege pentru a-l alinta pe canapeaua din biroul său, nu voia să uite şi să ierte “insulta” primită din partea soţiei generalului, de aceea acestuia i s-a refuzat “audienţa”. Ca atare, Urdăreanu, cu un rânjet de triumf, iese pe holul de intrare şi îi spune generalului, la modul cel mai insultător, că nu este primit.
Ion Antonescu, care considera că într-un astfel de moment pentru ţară, ajutorul său nu putea fi respins de către rege, indiferent de trecut şi de ostilitatea Elenei Grunberg, l-a întrebat pe Urdăreanu care este motivul pentru care nu este primit. Jidanul i-a răspuns trufaş că el ar fi hotărât în numele regelui să nu i se acorde nici o audienţă. Ca replică, generalul Antonescu i-a aplicat o palmă lui Urdăreanu, acesta a sărit la bătaie, bazându-se şi pe sprijinul slujitorilor de la Palat, care însă au fugit. Rezultatul a fost o încăierare birjărească, generalul lâsându-l lat în bătaie pe şeful Palatului, pe care l-a bătut până n-a mai suflat. Aflând despre întâmplare. Elena Grunberg a cerut pedepsirea generalului.
A doua zi Ion Antonescu reuşeşte totuşi să pătrundă la Palat şi să se adreseze regelui, cerându-i să-l lase să apere graniţele tării, şi să nu cedeze sovieticilor Basarabia şi Bucovina.
– Maiestate, România se prăbuşeşte în ruine. Scenele din regiunile regatului nostru pe care le-aţi cedat armatelor sovietice sunt de o zguduitoare tragedie. Funcţionarii civili care au încercat cu credinţă să vă execute ordinele au fost abandonaţi, iar militarilor li s-au smuls gradele şi li s-au luat amele. Capturarea acestor bogate teritorii s-a făcut înainte de strângerea recoltei, iar o mare parte din hrana necesară pentru trupele şi poporul nostru la iarna viitoare s-a pierdut… Este o datorie de onoare şi un privilegiu pentru mine de a vă spune, Sire, că poporul de dincolo, din teritoriul anexat de Rusia este acum total lipsit de orice încredere în membrii guvernului vostru. Chiar în acest oraş, în Bucureşti, ura împotriva celor vinovaţi de a vă sfătui greşit şi de a fi făcut acest lucru mişelesc creşte cu fiecare clipă…
După câteva momente de tăcere, generalul a continuat:
– Vreau doar să salvez ceea ce se mai poate salva din coroana Maiestăţii Voastre, din ţara şi graniţele noastre… Vă implor, Maiestate, să mă ascultaţi în această clipă îngrozitoare a istoriei noastre… Vă implor să nu-i mai ascultaţi pe cei a căror credinţă a fost cumpărată de politicienii de dincolo de graniţele României.
S-a aşternut o tăcere de câteva minute, timp în care Carol II se gândea la faptul că generalul îi cerea pur şi simplu să renunţe la relaţiile cu Elena Grunberg, cu Urdăreanu, la relaţiile cosmopolite cu legături internaţionale, apoi, uitându-se ţintă la general, îi răspunse:
– Vă admir curajul de a veni să-mi spuneţi toate acestea. N-am să vă uit cuvintele!
Douăzecişipatru de ore mai târziu, membrii gărzii personale a regelui s-au deplasat la domiciliul generalului Antonescu, l-au arestat şi l-au azvârlit în închisoare fără a fi judecat.
Cu arma în mână. Prin gestul asasinării lui I. Gh. Duca, legionarii considerau că demonstrează modul eroic în care înţeleg să activeze în planul social şi să arate că “România nu mai este moşia clicii ajunsă la guvern!”. Din păcate căzuseră în cursa întinsa şi lor, şi lui Duca, de către Elena Lupescu-Grunberg. Au urmat momente grele pentru legionari, prigoana şi crima fiind metodele care li s-au aplicat, şi cu care au răspuns, în această confruntare fiindu-le ucis chiar Căpitanul.
În decembrie 1937, Carol al II-lea a fost consternat când a văzut că la alegerile parlamentare cei sprijiniţi de el nu au obţinut majoritatea necesară formării unui guvern. Mai mult, legionarii reorganizaţi sub numele Partidul Totul pentru Ţară, obţinuseră 66 de locuri de deputaţi, în aceste condiţii, aşa cum se va vedea mai jos, regele aboleşte sistemul parlamentar, abrogă Constituţia şi instaurează dictatura.
Oficial, Mişcarea legionară prezintă astăzi astfel situaţia de atunci: “În România stăpânea voinţa regelui Carol al II-lea şi-a ocultei semite [evreieşti] din jurul tronului… Megalomania regelui Carol al II-lea era punctul de convergenţă al acestor presiuni obscure: camarila palatului, în frunte cu Elena Lupescu şi Urdăreanu; clica politică în frunte cu Armand Călinescu (ministru de interne); mafia iudaică, în frunte cu Filderman.” (Wilhelm Filderman, Mare Maestru al Lojii Americano-Române – în fapt acoperire pentru B’nai B’rith -, preşedinte al Uniunii Evreilor din România, membru al Jewish Agency).
Faptele s-au desfăşurat cu rapiditate. Evreii nu îşi puteau permite să le scape din mână România şi să cadă sub influenţa Germaniei naziste, şi nici un efort nu era considerat prea mare pentru obţinerea acestui deziderat.
La 10 februarie 1938 Carol al II-lea instalează un “guvern consultativ” prin lovitură de stat, sfidând Constituţia în vigoare. Guvernul era prezidat de patriarhul Miron Cristea şi, pentru a i se conferi o poleială de legitimitate, au fost cooptaţi ca miniştri şi şapte foşti prim-miniştri. La 11 februarie 1938 Carol al II-lea abrogă Constituţia ţării, în vigoare din 1923. La 15 februarie 1938 interzice toate partidele politice, inclusiv Mişcarea Legionară (Partidul Totul pentru Ţară). La 20 februarie proclamă o nouă Constituţie, pregătită în laboratoarele evreo-masone, care conferea regelui puteri dictatoriale.
Corneliu Codreanu, Căpitanul Legiunii Arhanghelului Mihail, adresează o scrisoare noului guvern, referindu-se la noua Constituţie: “întreaga luptă naţională, după 20 de ani, se termină printr-o Constituţie care nu numai că nu rezolvă nimic din problema vitală a naţiei noastre, ci vine să pecetluiască pentru totdeauna drepturile şi poziţiile furate de la români de năvălitorii jidani, împotriva cărora noua Constituţie nu ne mai deschide nici o posibilitate de apărare”.
O altă scrisoare i-o trimite istoricului Nicolae Iorga, care atacase mişcarea legionară că se ocupă de activităţi comerciale: “Când acum 15 ani în urmă tineretul manifesta sgomotos împotriva cuceririi iudaice (nu mai sgomotos decât dl. Iorga la 1906), domnii din guvernul de astăzi ne spuneau: «Nu aşa veţi rezolva problema! Apucaţi-vă de comerţ! Faceţi ca ei!» Iată ne-am apucat… când aţi văzut însă că pornim, că suntem corecţi, că suntem capabili, că munca noastră este binecuvântată de Dumnezeu, veniţi tot voi, şi distrugeţi acest început de comerţ românesc… Eu nu mă pot bate cu dumneata. N-am nici geniul, nici vârsta, nici condeiul şi nici situaţia dumitale. Dar din adâncul unui suflet lovit şi nedreptăţit îţi strig, şi îţi voi striga din adâncul gropii: eşti un necinstit sufleteşte care ţi-ai bătut joc pe nedrept de sufletele noastre nevinovate…”
Condamnat pentru a-l fi calomniat pe marele istoric Nicolae Iorga (care l-a dat în judecată pentru scrisoarea de mai sus) şi pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale şi crima de răzvrătire, Corneliu Codreanu, împreună cu încă 13 camarazi au fost osândiţi la 10 ani muncă silnică. Totodată regimul carlisto-evreiesc a înfiinţat lagărele de concentrare ce au fost ticsite cu legionari (printre cei închişi fiind şi tineri intelectuali, precum Mircea Eliade). Venise mult aşteptatul moment al coaliţiei evreo-masono-regale pentru asasinarea lui Codreanu.
În noaptea de 29 spre 30 Noiembrie 1938, Căpitanul Codreanu împreună cu alţi 13 camarazi legionari au fost ridicaţi din lagărul de la Râmnicu Sărat pentru a fi transportaţi la închisoarea Jilava. Pe drum, în pădurea Tâncăbeşti, din ordinul special al regelui Carol al II-lea, pus în aplicare de ministrul de interne Armand Călinescu, toţi cei 14 sunt asasinaţi prin strangulare, împuşcaţi şi aruncaţi într-o groapă comună la Jilava peste care s-a turnat acid sulfuric şi s-a aşezat o placă uriaşă de beton. Oficial s-a anunţat că au fost împuşcaţi în timp ce încercau să evadeze de sub escortă. Pentru această faptă Armand Călinescu a fost avansat de către rege din funcţia de ministru de interne în cea de prim-ministru.
Istoricii legionari afirmă că:

“Nimeni nu se aştepta la un astfel de act barbar din partea regelui şi a guvernului. Mai ales că cei ucişi erau închişi, condamnaţi la ani grei de temniţă. Dar presiunile ocultei fuseseră atât de mari şi de convingătoare încât monstruozitatea actului nu mai avusese nici o influenţă asupra deciziei… Şeful suprem ucis, majoritatea celorlalţi şefi legionari în închisori împreună cu alte zeci de mii de luptători. Cei rămaşi liberi, trăind în totală clandestinitate, urmăriţi de autorităţi. Ţara sub stare de asediu, lumea îngrozită… Acesta era bilanţul măreţ al stăpânirii forţelor oculte în România… Regele inconştient, era satisfăcut. Ocultele îşi frecau mâinile. [Armând] Călinescu veghea ca nimic să nu mişte în ţara suferinţelor şi a suspinelor.”
Citeste si : Despre Monarhie

Despre monarhie (2)
Despre Monarhie 3
Despre Monarhie (4)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s