Istoria bombei atomice 1


Cu 400 de ani înaintea erei noastre Democrit din Abdera descoperă că sfărâmând un obiect material se obţin bucăţi mai mici, care la rândul lor se descompun în bucăţele şi mai mici de materie şi aşa mai departe. La sfârşitul acestei serii de operaţii repetate vor exista nişte particule foarte mici care nu mai pot fi divizate. Aceste particule Democrit le-a numit “atomi” (indivizibili) şi a formulat prima teorie referitoare la atom: “Atomii sunt particule eterne, simple şi impenetrabile, diferite unele de altele numai prin formă, poziţie şi mişcare”.
Această teorie este pe cale de a fi răsturnată în 1896, când un profesor de fizică francez, Antoine-Henri Becquerel, descoperă proprietatea atomilor de uraniu de a emite raze, proprietate denumită mai târziu de către soţii Curie “radioactivitate”. Aşadar, fapt important, materia poate să emită energie.
În anul 1903 un fizician neozeelandez, Ernest Rutherford, dă prima explicaţie fenomenului de radioactivitate, demonstrând că atomii elementelor radioactive emit trei feluri de radiaţi: radiaţii cu sarcină electrică pozitivă, radiaţii cu sarcină electrică negativă şi radiaţii fără sarcină electrică şi a arătat că atomul nu este indivizibil, radioactivitatea fiind o consecinţă a “dezintegrării” atomilor, aceasta dezintegrare eliberând energie sub formă de radiaţii.
Astfel, Rutherford îşi dă seama că atomul este format la rândul lui dintr-un mic nucleu(care conţine particule cu sarcina electrică pozitivă – protoni) înconjurat de un anumit număr de particule cu sarcina electrică negativă – electroni. În 1919, bombardând cu particule un anumit element – azotul – , Rutherford a reuşit să transforme atomii acestuia în atomi ai elementelor hidrogen şi oxigen. Prin mijloace artificiale, acest fizician a reuşit să facă primul pas adevărat către cucerirea energiei care ţine unite particulele atomului –energia atomică. Astfel, Rutherford demonstrează contrariul teoriei lui Democrit referitoare la indivizibilitatea atomului, ceea ce deschide o etapă importantă în cercetare.
Studiind radioacvitatea, Albert Einstein îşi dă seama că, a distruge cea mai mică părticică a materiei, înseamnă a elibera o mare cantitate de energie.
În anul 1931, fizicianul englezJames Chadwick descoperă că nucleul conţine, pe lângă protoni, particule lipsite de sarcină electrică, pe care le numeşte neutroni. Mai târziu, fizicianul italian Enrico Fermiavea să folosească neutronul pentru a bombarda şi dezintegra nucleul, eliberând astfel energia din el. Fără să-şi dea seama, Chadwick găsise cheia fisiunii nucleare, adevarata cheie pentru cucerirea energiei atomice, ceea ce va schimba din temelii evoluţia ştiinţei.
În jurul anilor 1932-1933 fizica atomică a facut o serie de paşi importanţi. La laboratorul Cavendish din Cambridge, fizicienii Cockcroft şi Walton dezvoltă experienţa profesorului lor, Rutherford, şi bombardează nucleele de litiu cu protoni, generaţi pe cale artificială, reuşind să-i dezintegreze şi să-i transmită în nuclee de heliu. Şi reuşitele în acest domeniu vor continua.
În 1933, la Londra, fizicianul maghiar Leo Szilard intuieşte posibilitatea folosirii în scopuri militare a imensei energii nucleare. Dar nu este decât o intuiţie, deoarece fizica este încă departe de a poseda, fie chiar numai din punct de vedere teoretic, cheia pentru cucerirea energiei atomice.
Din 1933, în Germania, puterea este preluată de Hitler care îi persecută pe evrei şi astfel foarte mulţi aceştia, printre care şi mari fizicieni, părăsesc Germania, refugiindu-se în alte ţări. Între anii 1933-1935 pleacă în America mulţi oameni de ştiintă printre care: Albert Einstein, Edward Teller (fizician maghiar, părintele bombei cu hidrogen), Eugen Wigner, James Franck, Leo Szilard, iar în 1938 şi Enrico Fermi. În aceşti ani în America are loc cea mai mare concentrare de oameni de ştiinţă cunoscută vreodată. Dacă până acum oamenii de ştiinţă din ţările Europei studiau împreună la o universitate din Anglia, Franţa sau Germania, iar descoperirile pe care le făcea unul dintre ei aveau să fie cunoscute şi aprofundate de toţi, de acum înainte fiecare ţară avea să ţină în secret mai ales descoperirile care se realizau în fizica atomică.

Înainte de a pleca în America, Enrico Fermi descoperă reacţiile nucleare efectuate de neutronii încetiniţi cu grafit sau apă grea, şi va folosi mai târziu neutronii încetiniţi pentru a determina reacţiile în lanţ.
În anul 1938, fizicienii germani Otto Hahn şi Fritz Strassman descoperă, la Berlin, că în procesul de fisiune (divizarea nucleului de uraniu în două cu ajutorul unui neutron), se dezvolta o mare cantitate de energie. Tot atunci ei descoperă şi posibilitatea realizării unei reacţii în lanţ. Astfel, se conturează ideea realizării unei arme atomice pe baza unei reacţii în lanţ. După această descoperire, în Germania nu se mai face nici un comentariu şi nu mai apare nici o publicaţie ştiinţifică referitoare la acest subiect. Acest lucru dă de bănuit oamenilor de ştiinţă din America, bănuielile lor confirmându-se când, pe neaşteptate, naziştii interzic exploatarea uraniului din bogatele mine cehoslovace pe care puseseră stăpânire, ceea ce însemna că fizicienii germani se gândeau la folosirea uraniului pentru a construi o bombă atomică. Şi, într-adevăr, la Institutul Kaiser Wilhelm din Berlin, fizicianul german Werner Heisenberg lucrează la proiectul bombei atomice, dar cercetările erau încă la început.
În anul 1939 izbucnirea războiului mondial întrerupe paşnicul “voiaj spre necunoscut”: ştiinţa şi tehnica sunt mobilizate să slujească unor scopuri distructive.
În acelaşi an, trei dintre fizicienii emigraţi în America, Szilard, Wigner şi Fermi, îi trimit, cu ajutorul lui Einstein, o scrisoare preşedintelui Americii, Franklin Delano Roosevelt, prin care îi comunică descoperirile făcute în ultima perioadă (o masă mare de uraniu poate determina o reacţie în lanţ, această reacţie dezvoltând o uriaşă cantitate de energie, iar acest fenomen nou ar putea duce la construirea unor bombe extrem de puternice), îl înştiinţează pe preşedinte că germanii cunosc deja aceste lucruri şi probabil că plănuiesc construirea unor bombe de acest fel, constituind astfel un pericol pentru întreaga lume si îi cer aprobarea de a crea o armă atomică, sperând să realizeze acest lucru înaintea germanilor. În acelaşi an preşedintele dă acordul fizicienilor de a acţiona, toate planurile şi operaţiunile devin strict secrete, însă doar din 1941 se intră în faza concretă a realizării bombei atomice.
Această operaţiune a fost numită “Proiectul Manhattan” şi a fost condusă de generalulLeslei Richard Groves. Pentru realizarea acestui proiect s-au cheltuit în total aproximativ trei miliarde de dolari, iar după doi ani aproape 150 de mii de persoane lucrau în cel mai mare secret la acest proiect. Acest secret nu îl cunoştea nici măcar Einstein care a aflat de existenţa unei bombe atomice după explozia de la Hiroshima.
În 1942, Fermi construieşte o pilă atomică formată din plăci de grafit şi cilindri de uraniu, dispuşi alternativ, în care reacţia în lanţ să se autoîntreţină, bombardarea nucleelor de uraniu realizându-se cu neutronii încetiniţi care treceau prin grafit.
În acelaşi an, unui tânăr fizician, pe nume Julius Robert Oppenheimer, i s-a cerut să se ocupe de partea proiectului referitoare la fabricarea armelor atomice.
Între timp, în Germania studiile şi proiectele pentru realizarea unei bombe atomice se desfăşurau foarte greu, deoarece mai ramăseseră foarte puţini fizicieni care să se ocupe de acest lucru. Era nevoie de mulţi tehnicieni, mecanici, chimişti şi de foarte mulţi bani pe care guvernul german nu îşi permitea să-i risipească şi, de asemenea, nu dispuneau de uraniul şi de apa grea necesare. Convinşi că în aceste condiţii nu vor reuşi niciodată să realizeze o bombă atomică, fizicienii germani au hotărât să realizeze nişte reactoare nucleare. Ei făceau rost de apa grea necesară de la uzina din Rjukan (Norvegia), care era sub stăpânirea lor. Dar, în 1943, nişte soldaţi norvegieni, instruiţi de englezi, bombardează uzina, distrugând toată cantitatea de apă grea care se afla acolo şi blocând astfel planurile germanilor.
La sfârşitul anului 1942 lui Robert Oppenheimer îi vine ideea de a construi un laborator imens care să reunească pe toţi atomiştii din America şi toate cercetările care se refereau la proiectul construirii unei bombe atomice. Acest super laborator a fost construit pe podişulLos Alamos din New Mexico, un podiş izolat, înconjurat de munţi. Laboratorul a început să funcţioneze din 1943, iar conducerea lucrărilor de aici i-au fost încredinţate lui Oppenheimer. Astfel, Oppenheimer va deveni părintele bombei atomice.

Între anii 1943-1945, cât a durat construirea bombei, Los Alamos a cunoscut o concentrare de oameni fără precedent in istorie. Rezultatele nu s-au lăsat însă mult aşteptate.
Tot în 1943 fizicienii de la Los Alamos au mai construit încă trei pile atomice, mai mari însă decât cea a lui Fermi. Cunoscând pericolul pe care îl reprezentau germanii dacă ar fi construit o bombă atomică şi neştiind în ce stadiu au ajuns fizicienii nemţi cu cercetările, cei de la Los Alamos se grăbeau, lucrând de dimineaţa până noaptea târziu, în condiţiile unei mari presiuni.
În timp ce la Los Alamos lucrările se desfăsurau într-un ritm febril, colonelul Boris Pash, şeful serviciului de contraspionaj, a primit o importantă misiune: să se deplaseze în Europa ca să afle adevărata situaţie a armelor secrete germane. Astfel ia fiinţă misiunea “Alsos”: colonelul Boris Pash împreună cu un fizician atomist din America pleacă în Europa. Nereuşind să obţină nici o informaţie despre acest lucru din ţările Italia, Franţa, Olanda, ei intră împreună cu armata anglo-americană în Germania. Aici reuşesc să pătrundă în laboratoarele fizicienilor germani de unde iau toate informaţiile şi datele de acolo şi îi capturează pe fizicieni pentru a nu da posibilitatea ruşilor să pună mâna pe planurile atomice. Astfel, misiunea “Alsos” a fost îndeplinită.
În aprilie 1945 moare preşedintele Americii, Roosevelt, omul care, pentru a-l preceda pe Hitler în construirea bombei atomice, iniţiase colosalul “Proiect Manhattan”. Noul preşedinte al Americii devine Harry Truman.
Lucrările continuă în laborator fără încetare. În luna iulie a anului 1945 în deşertul New Mexico, în locul numit Jornada del Muerto (Drumul Mortului), la aproximativ 80 de km de Alamogordo, geniştii au înălţat un turn de oţel pe care este montată o bombă. La 16 iulie ora 5.30 dimineaţa explodează în acest deşert prima bombă experimentală cu plutoniu. După explozie, în deşertul de la Alamogordo, pe locul unde fusese înălţat turnul de otel, nu mai ramasese decât un crater adânc.
La acest experiment au participat, de la o depărtare de 15 km de locul unde a fost înălţat turnul, toţi fizicienii care s-au implicat în construirea acestei arme distrugătoare. După acest experiment, Oppenheimer a afirmat:”A fost un spectacol emoţionant şi solemn, ceva care ne-a silit să recunoaştem că viaţa nu va mai fi niciodată ceea ce fusese până atunci.“
După ce Germania a capitulat în mai 1945, fizicianul Leo Szilard, care la început i-a cerut lui Roosevelt aprobarea de a se construi o armă atomică, îşi dă seama că nemţii nu mai reprezintă un pericol şi astfel nu mai era necesar ca bomba atomică să fie folosită, iar de partea lui sunt mai mulţi fizicieni. Roosevelt murise fără să lase vreun document care să arate dacă este pentru sau împotriva folosirii unei bombe atomice. Succesorul său, preşedintele Truman, trebuia să decidă acum dacă bomba avea să fie folosită împotriva singurei ţări care se mai afla în război: Japonia. El a format un comitet provizoriu însărcinat cu propunerea unei soluţii în privinţa folosirii bombei atomice. Cei care nu erau de acord cu folosirea bombei au încercat să aducă la cunoştinţa lui Truman, care nu cunoştea foarte bine ce înseamna cu adevarat să foloseşti o armă atomică, consecinţele pe care le implica acest lucru, însă generalul Groves, care era pentru folosirea bombei, a facut în aşa fel încât rapoartele acestora să nu ajungă în mâinile lui Truman. Comitetul numit de Truman nu vedea decât o singură soluţie: dacă Japonia nu va capitula necondiţionat, atunci vor folosi bomba atomică. La 1 iunie 1945 acest comitet aprobă în unanimitate lansarea asupra Japoniei a unui proiectil atomic, care nu era încă pus la punct. Preşedintele Truman este convins că această acţiune va grăbi încheierea războiului şi astfel s-a luat hotărârea ca prima bombă atomică să fie lansată pe 6 august 1945. Printre cei care erau pentru folosirea bombei erau şi Robert Oppenheimer şi Enrico Fermi.

One thought on “Istoria bombei atomice 1

  1. Pingback: Atomul lui Democrit

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s