Vaticanul si masina sa de manipulare


Americanii protestanţi şi corecţi politic au impus în retorica contemporană termeni sofisticaţi precum managementul percepţiilor sau operaţii psihologice/PSYOPS. Acum patru secole, însă, cardinalii europeni din Vatican introduseseră în istorie Propaganda. În fond, aceeaşi Mărie cu altă pălărie.
În imediata vecinătate a Piazza di Spagna din Roma, la intersecţia dintre Via Due Marcelli şi Via di Propaganda, poate fi admirată şi astăzi clădirea proiectată de arhitectul Bernini ce a adăpostit începând din 6 ianuarie 1622 cartierul general al Congregaţiei de Propaganda Fide instituită de Papa Grigore al XV-lea prin bula Indiscutabili divinae. Nou- creata instituţie a Sfântului Scaun – condusă de un cardinal-prefect al propagandei având alături alţi treisprezece cardinali, doi episcopi şi un secretar – avea misiunea de a sprijini răspândirea catolicismului în teritoriile non-catolice şi a readuce la dreapta credinţă din ce în ce mai numeroşii protestanţi.
Actul Papei Grigore al XV-lea din 1622 nu făcea decât să oficializeze în sfera instituţională una dintre preocupările de bază ale catolicismului a cărui vocaţie de prozelitism a fost o constantă peste tot în lume. Tot pe aceeaşi linie, un act semnificativ a fost aprobarea de către Papa Paul al III-lea în 1540 a funcţionării Societăţii lui Iisus – Ordinul iezuiţilor, conceput în 1534 în cadrul Universităţii din Paris de cavalerul, călugărul şi teologul spaniol Ignaţius de Loyola pentru a-i readuce la catolicism pe cei ce îşi pierduseră credinţa în Sfântul Scaun. Acelaşi teolog a iniţiat în 1542 Sfântul Oficiu – Sfânta Inchiziţie Romană şi Universală pentru a apăra Biserica catolică de erezii. Încercând o „traducere“ în termeni actuali a celor întâmplate cu patru secole în urmă, se poate spune că, după ce Vaticanul şi-a creat un instrument soft de influenţare – Ordinul Iezuiţilor, şi-a asigurat şi capacitatea de acţiune hard – Inchiziţia, pentru ca în final să îşi asigure şi instituţia centrală de coordonare – Congregaţia de Propaganda Fide. Dacă Inchiziţia spaniolă (cea mai rezistentă în timp) a fost abolită definitiv în 1834, iar Ordinul iezuiţilor a fost temporar dizolvat de Papa în 1773 (şi de comuniştii români în 1948), pentru a se reactiva ulterior, Congregaţia propagandei a supravieţuit chiar sub acest nume până în 1982, când Papa Ioan Paul al II-lea a numit-o Congregaţia pentru Evanghelizarea Popoarelor.
Anticipând cu secole înainte nevoile funcţionării unei instituţii puternice şi stabile cu vocaţie şi interese universale, în 1566 Papalitatea, prin Papa Pius V, şi-a creat alături de sus-numitele instrumente soft, hard şi de coordonare a acţiunilor sale, un indispensabil serviciu secret de intelligence – Sfânta Alianţă, a cărui existenţă nu a fost niciodată recunoscută de statul Vatican, alături de un serviciu de contraspionaj, Sodalitium Pianum, fondat de Papa Pius X în 1910. Succesele propagandistice, politice şi diplomatice ale Vaticanului nu pot fi desprinse de acţiunile secrete ale nerecunoscutei Sfinte Alianţe despre care celebrul vânător de nazişti Simon Wiesenthal spunea: „Cel mai bun serviciu de spionaj din lume şi cel mai eficace pe care-l cunosc este cel al Vaticanului“. De-a lungul secolelor, toate aceste instituţii conjugate sub autoritatea indiscutabilă a Papei au fost redutabilele „arme de luptă“ ale Vaticanului împotriva protestantismului, liberalismului, ateismului, socialismului, comunismului, darwinismului, totalitarismului, feminismului, modernismului, revoluţiei sexuale etc.
Deşi a inventat termenul, Vaticanul nu a făcut niciodată propagandă în felul în care suntem obişnuiţi să o percepem astăzi. Slujbele duminicale, confesiunile, predicile, bulele papale, ritualurile de beatificare sau excomunicare au reprezentat timp de secole formele clasice, etern repetitive de exprimare publică ale Bisericii catolice la care s-a adăugat o extrem de abilă, discretă şi eficientă diplomaţie, dublată de un pertinent şi persuasiv dialog confesional individual, practicat cu succes îndeosebi de foarte cultivaţii şi inteligenţii iezuiţi. Propaganda activă a Bisericii catolice, fie sub forma prozelitismului, fie a discretei interferenţe politice, fie sub forma pastorală sau diplomatică devine evidentă dacă este comparată cu acţiunile sau inacţiunile similare ale celorlalte biserici creştine, îndeosebi cea ortodoxă, care după Marea Schismă din 1054 s-a mulţumit în general să acuze ofensiva catolică pentru convertirea ortodocşilor fără a trece la activităţi similare pe plan internaţional.
Una dintre explicaţii ar fi aceea că nici una dintre celelalte biserici creştine surori nu a beneficiat de-a lungul istoriei de o autoritate ecleziastică şi administrativă unică precum catolicismul. Statul Vatican în forma sa politico-administrativă actuală s-a născut abia pe 11 februarie 1929 ca rezultat al prevederilor acordurilor de la Latran semnate de Benito Mussolini din partea statului italian şi de cardinalul Pietro Gaspari din partea Papei Pius XI. Sfântul Scaun a fost însă recunoscut fără întrerupere drept o puternică entitate juridică suverană încă din timpul Romei imperiale, chiar dacă a fost privat de orice jurisdicţie teritorială între 1870 şi 1929. Cel mai vechi şi continuu serviciu diplomatic din lume aparţine tot Sfântului Scaun, originile sale fiind legate de Conciliul de la Nicea din 325. Istoria civilizaţiei occidentale, a Europei şi a celor două Americi nu poate fi scrisă fără rolul esenţial al Bisericii catolice, fără intervenţiile când evanghelice, când politice, când diplomatice, când războinice chiar ale Papei, fie că este vorba de confruntările dinastice, de războaiele religioase, de iezuitele manevre diplomatice, de aprigile lupte, îndeobşte propagandistice, antireformatoare, de profilul şi evoluţia artelor plastice, literaturii şi arhitecturii sau de impresionantele procesiuni şi ceremonii publice.
După o controversată coabitare cu fascismul lui Mussolini şi nazismul lui Hitler, Vaticanul s-a pronunţat fără nici un echivoc împotriva comunismului încă din primii ani ai Războiului Rece, în iulie 1949 fiind emis un decret, niciodată aplicat, de excomunicare a comuniştilor în condiţiile ascensiunii şi acerbei lupte pentru putere a partidelor comuniste din două ţări tradiţional şi predominant catolice, Italia şi Franţa. În plin Război Rece, la scurt timp după alegerea sa ca Papă, Ioan Paul II a făcut în iunie 1979 un istoric pelerinaj în ţara sa natală, unde prin predicile sale şi apelul la adevărata istorie şi cultură poloneză a declanşat o asemenea revoluţie în conştiinţa polonezilor încât după doar 14 luni a fost posibilă apariţia sindicatului liber Solidaritatea, acel hibrid unic proletaro-intelectual ce a dus la prăbuşirea comunismului în Europa de Est în 1989. Mihail Gorbaciov nu s-a sfiit să recunoască public în 1992 rolul determinant al lui Ioan Paul II în căderea Cortinei de Fier: „Ceea ce s-a întâmplat în Europa de Est în ultimii ani nu ar fi fost posibil fără prezenţa acestui Papă, fără marele rol politic pe care acesta l-a jucat pe scena lumii“. Luând atitudine împotriva avortului sau a comportamentului homosexual – chestiuni controversate şi delicate ale vieţii publice occidentale – manifestând o surprinzătoare tinereţe şi deschidere în probleme ecumenice altădată tabu ale Bisericii catolice, precum gesturile simbolice ale vizitării pentru prima dată de către un Papă a unei sinagogi (cea din Roma) sau a unei moschei (cea din Damasc), carismaticul Papă Ioan Paul II a reuşit de-a lungul celor 24 de ani de pontificat să retrezească atenţia, interesul şi chiar simpatia pentru Biserica catolică pe aproape toate meridianele lumii. Deşi a refăcut în mod considerabil autoritatea morală a Bisericii catolice cerându-şi scuze pentru crimele comise în numele catolicismului, Ioan Paul II l-a beatificat pe 3 octombrie 1998, cu ocazia vizitei în Croaţia, pe arhiepiscopul de Zagreb, monseniorul Alojzije Stepinac, unul dintre susţinătorii catolici ai guvernului pronazist al lui Ante Pavelic care ştia de genocidul săvârşit de acesta împotriva sârbilor, evreilor şi ţiganilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Chiar şi propaganda anti-catolică a servit, în timp, catolicismului şi Vaticanului, prin perpetuarea proiecţiei de mare putere ocultă în conştiinţa oamenilor indiferent de credinţa lor. Astfel, în 1835 a apărut o carte scrisă de Samuel Morse – creatorul alfabetului cu acelaşi nume – ce reflecta noul spirit american anti-catolic, edificator intitulată Conspiraţii străine împotriva Statelor Unite. Deşi astăzi pare hilar, Morse scria atunci despre o conspiraţie a cancelarului austriac Metternich de a împânzi America cu misionari iezuiţi plini de bani în scopul înscăunării unui moştenitor al Casei de Habsburg pe tronul Imperiului nord-american. Astăzi fie că este vorba de filme sau romane a căror acţiune se petrece pe vremea conflictului dintre protestanta regină britanică Elisabeta şi catolicul rege spaniol Filip, sau subiectul este legat de templieri, iezuiţi, Opus Dei, Illuminati, Sfântul Graal, Vaticanul iese în câştig de imagine pentru că astfel se menţine catolicismul viu în retorica oamenilor, la fel cum şi catedralele gotice din Franţa sau Germania trezesc o mereu proaspătă emoţie artistică sau spirituală milioanelor de turişti.
Filmul lui Clint Eastwood Million Dollar Baby, laureat a patru premii Oscar în 2004, a fost privit nu numai ca o dramă umană, ci şi ca o pledoarie privind euthanasia în opoziţie cu politica de respingere a Bisericii catolice. Asemenea, un film istoric tot de Oscar, Elisabeth: the Golden Age, cu Cate Blanchet în rolul titular, este acuzat de unii istorici italieni – de orientare catolică – drept un fals profund şi pervers prin portretizarea protestantei Elisabeta I drept personajul cel bun, în timp ce catolicul Filip este băiatul cel rău.
Controversele şi disputele nu puteau ocoli nici mai recentul thriller Îngeri şi demoni, atât romanul lui Dan Brown, cât şi filmul lui Ron Howard cu Tom Hanks în rolul principal fiind acuzate a fi nici mai mult nici mai puţin decât un complot de propagandă catolică pentru cosmetizarea flagrantă a imaginii actuale a Vaticanului şi ascunderea adevărului.
Vaticanul dispune în prezent de următoarele capacităţi media şi de relaţii publice pentru a-şi face cunoscută poziţia şi activitatea în întreaga lume, toate aflate în proprietatea Bisericii Romano-catolice:
• Oficiosul L’Osservatore Romano, ce apare din 1861
• Agenţia de ştiri Fides Service, fondată în 1927 şi care funcţionează chiar în palatul Congregaţiei pentru Evanghelizarea Popoarelor din Roma
• Agenţia de ştiri a Serviciului Misionar Internaţional, acoperind diverse popoare, conflicte, teritorii şi evenimente
• Serviciul de Informare al Vaticanului, care oferă informaţii şi despre activităţile pastorale ale Sfântului Părinte şi ale Curiei Romane
• Biroul de presă al Vaticanului
• Consiliul Pontifical pentru Comunicare Socială
• Centrul de televiziune al Vaticanului, creat în 1983 şi deplin integrat Sfântului Scaun în 1996
• Radio Vatican, ce funcţionează din 1931
• Canalul You Tube al Vaticanului
• Site-ul oficial în engleză al Vaticanului
• Site-ul pentru tineret al Vaticanului Pope2You

One thought on “Vaticanul si masina sa de manipulare

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s