Zilele Dochiei


Numele pare a proveni din calendarul bizantin, care pe 1 martie celebra Sfanta Martira Evdokia. Zilele Babelor sunt de obicei sapte. In unele parti ale tarii sunt considerate zile ale Babelor primele douasprezece zile ale lui martie. Acestea echivaleaza simbolic numarului de luni ale anului. Cifra 12 isi confirma puterea magica prin cele doua grupari de zile: sase calduroase, sase friguroase. Aceste zile ar trebui sa marcheze iesirea treptata din iarna si instalarea primaverii.
Legenda
Se spune ca Dochia ar fi fost fiica regelui dac Decebal, de care s-a îndragostit Traian, cuceritorul Daciei. Urmarita fiind de trupele lui Traian, aceasta se ascunde pe muntele sacru, Ceahlau, împreuna cu oile. Este ajutata de Maica Domnului, care o transforma împreuna cu turma sa într-un complex de stânci.
O alta varianta povesteste despre Baba Dochia care a avut un fiu, pe numele sau Dragobete care s-a casatorit împotriva dorintei ei. Pentru a-si necaji nora, într-o zi rece de iarna, i-a dat acesteia un ghem de lâna neagra si a trimis-o la râu sa-l spele, spunându-i sa nu se întoarca pâna când lâna nu devine alba. Fata a încercat sa spele lâna, dar chiar daca degetele sale au început sa sângereze, culoarea lânii ramânea tot neagra. De disperare, pentru ca nu se putea întoarce acasa la sotul iubit, a început sa plânga. Impresionat de durerea fetei, Domnul Iisus Cristos i-a aparut în cale si i-a dat o floare rosie, spunându-i sa spele lana cu ea.
Multumindu-i, fata a pus floarea în apa, a spalat lâna si a constatat cu uimire ca lâna s-a albit. Fericita ca a reusit sa duca la bun sfârsit aceasta sarcina grea, si-a îndreptat pasii spre casa, dar nu a fost primita bine, soacra sa, din contra, auzind povestea fetei aceasta a acuzat-o ca Martisor (asa îi spunea fata, deoarece nu-l recunoscuse pe Iisus) era iubitul ei. Dupa aceasta întâmplare, Dochia a pornit împreuna cu turma sa spre munte, fiind convinsa ca primavara venise deja, altfel de unde ar fi putut Martisor sa aiba floarea? Pe parcursul calatoriei sale, si-a scos, rând pe rând, cele doisprezece cojoace pe care le purta, pâna a ramas fara nici unul. Dar vremea s-a schimbat. Pe cât de frumos fusese la începutul zilei, pe atât de urât se facuse acum. Ningea si totul începuse sa înghete. Dochia a înghetat împreuna cu oile sale, transformându-se, conform legendei, în stana de piatra. Rocile se pot observa si astazi pe muntele Ceahlau si sunt o marturie vie a acestui mit românesc.
————-
asemenea stânci antropomorfe ca stânca Dochiei şi oile, sunt simbolul unui idol păgân care dăinuia de veacuri la Carpi, la dacii liberi din Carpaţii orientali…
Vasile Pârvan

Pe urmele unei informaţii aduse de un lexicograf, Su(i)das / sub Zalmoxis / , s-a pus problema existentei la geto-daci, a unei zeităţi feminine a pământului, soţie a lui Zalmoxis (…). O reprezentare din care se ridică în ipostază divină Zalmoxis-Thales şi zâna Dochia.
Gh. Muşu

În ceea ce priveşte Stânca Dochiei, ea este, poate, locul cel mai învăluit în mister. Despre această stâncă unii spun că ar fi pietrificarea unei bătrâne ciobăniţe, care, înveşmântată cu nouă cojoace, a pornit, împreună cu oile şi caprele sale, spre vârful muntelui, deşi vremea nu-i îngăduia. Şi, cum mergea ea, a început să plouă şi să ningă. Şi, fiindcă cojocul de deasupra se uda mereu şi se îngreuna, obosind-o la drum, bătrâna ciobăniţă a lepădat, unul câte unul, opt din cele nouă cojoace. Atunci, s-a pornit un ger mare de la Dumnezeu, ger care a îngheţat-o împreună cu oile şi caprele sale.
Alţii povestesc că despre Baba Dochia se spune că era aşa de rea încât şi copiii, care cum creşteau, fugeau de ea, pentru a scăpa de răutăţile ei. Numai unul singur, un băiat, cel mai răbdător dar şi cel mai puţin la minte, i-a fost rămas dintre toţi copiii în preajmă. Dragomir, c-aşa îl chema pe fecior, era mereu dus cu oile şi numai biata nevastă-sa, harnică şi bună la suflet, răbda şi suferea toate hachiţele soacrei sale, care îi pusese gând rău, să scape de ea. Astfel, într-o bună zi, o trimise la râu pe noră să spele lâna cea albă până s-o înnegri. Se munci săraca fată cât se munci, dar după trei zile de trudă lâna tot albă era. Necăjită că nu reuşeşte să îndeplinească porunca soacrei, fata începu să plângă. Şi pe când plângea ea, numai ce se trezi cu doi bătrâni în preajmă, Dumnezeu şi Sf. Petru. Auzindu-i necazul şi făcându-li-se milă de ea, îi înnegriră lâna. Văzând una ca asta, baba o trimite iar la râu, de data asta să spele lâna până s-o albi. Pe când se chinuia biata fată, iaca apar şi cei doi bătrâni. Dar în loc să-i albească lâna, cei doi îi dete fetei o grămadă de flori şi fragi spunându-i fetei să le ducă babei. Când văzu hârca florile şi fragii, uită de lână, îl chemă repede pe Dragomir şi-i spuse: “Măi Dragomire, dac-au înflorit fragii înseamnă c-a venit vremea să mergem la munte, la stână, să măsurăm oile”. Şi răpezită cum era baba, îl luă pe Dragomir şi plecă îmbrăcată aşa cum o prinse vremea, cu nouă cojoace pe ea şi cu oile în urmă. Afară se încălzise bine şi, cum mergea urcând la deal, baba grăbită se încinse şi începu a lepăda cojoc după cojoc, încât până în vârful muntelui nu mai rămăsese decât în cămeşoi. Atunci porni însă cel de sus o viforniţă cu zloată, de au îngheţat şi baba şi oile, cu Dragomir alăturea.
O altă legendă, întâlnită în Bucovina, o prezintă pe Dochia drept o fată de împărat care, fugind de împăratul cotropitor ce voia să o ia de nevastă, s-a travestit în păstoriţă, urcând cu o turmă de oi în munţi. Cum timpul era frumos, a început să lepede din cojoace unul câte unul. Dar aproape ajunsă în vârf, se lăsă deodată un frig, de ziceai că e iarnă. Nefiind deprinsă cu frigul şi temându-se să se întoarcă, începu a cârti împotriva lui Dumnezeu. Acesta o pedepsi prefăcând-o în stană de piatră, iar oile în bolovani. Altă variantă spune că fiind pe cale de a fi prinsă de împăratul cotropitor, fata ceru lui Dumnezeu să fie transformată în stană de piatră, rugăminte ce-i fu îndeplinită.
Un text despre Dochia, intitulat Mărţişor (despre care nu se ştie dacă este de inspiraţie populară sau e doar născocire), a scris şi marele Sadoveanu:
Spune povestea că Dochia era o bătrână vrăjitoare ce sălăşluia într-o casă de stâncă sus pe Ceahlău. Baba trăia singuratică, unde se târăsc jnepenii pe piatră şi unde înfloresc mărunţii trandafiri ai stâncilor. În nopţi de vară pluteau către ea duhurile prăpăstiilor. Pe negre vijelii când scăpărau fulgere rupte, suiau pe ţancuri zvârcolindu-se făpturi de pe tărâmul de dedesupt, din împărăţia necuratului Tartar. Într-o colibă sfărâmată de puhoaie, Baba Dochia a găsit odată o copiliţă pe care a crescut-o şi a îndrăgit-o. Fetiţa de suflet a vrăjitoarei crescu frumoasă şi mlădie acolo, aproape de nori. Într-un rând, în puterea primăverii, fata află că în văi sunt aşezările oamenilor. Atrasă de glasul buciumelor, ea coborî spre văi. Când văzu Dochia că fata nu se mai întoarce, porni învăluită în cojoacele ei să o găsească. Rătăci departe de lumea ei până când înţelese că fata nu se va mai întoarce. Îndurerată, reveni în sihăstria ei singuratică şi acolo, fără dragostea din urmă a anilor ei târzii, spun bătrânii că s-a stins.
Au prefăcut-o în sloi şi stâncă nopţile reci de mărţişor…

2 thoughts on “Zilele Dochiei

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s